Pedagogia Transdisciplinară

Cunoașterea conținutului pedagogic tehnologic (TPACK) favorizează identificarea naturii cunoștințelor pe care ar fi de preferat să le aibă profesorii pentru a integra tehnologia în predarea la clasă, abordând în același timp natura complexă a cunoștințelor profesorilor. Cadrul TPACK extinde ideea lui Shulman de cunoaștere a conținutului pedagogic.

În centrul cadrului TPACK, se află interacțiunea complexă a trei forme primare de cunoaștere: Conținut (CK), Pedagogie (PK) și Tehnologie (TK). Abordarea TPACK pune accent pe tipurile de cunoștințe care se află la intersecția celor trei forme primare: Cunoașterea conținutului pedagogic (PCK), Cunoașterea conținutului tehnologic (TCK), Cunoașterea pedagogică tehnologică (TPK) și Cunoașterea conținutului pedagogic tehnologic (TPACK). Integrarea eficientă a tehnologiei pentru pedagogie în jurul temei specifice, necesită dezvoltarea sensibilității profesorilor la relația dinamică și tranzacțională dintre componentele cunoștințelor lor situate în contexte unice. Pregătirea profesorilor, nivelul clasei, factorii specifici școlii, demografia, aspectele culturale și alți factori indică faptul că fiecare intervenție devine o combinație unică de conținut, tehnologie și pedagogie pentru fiecare profesor și nu o intervenție singulară pentru fiecare curs sau perspectivă de predare.

TPACK este o idee mai veche, fără drepturi specifice de autor. O serie de savanți au susținut că majoritatea cunoștințelor despre tehnologie nu pot fi tratate ca lipsite de context și că o predare potrivită necesită o înțelegere a modului în care tehnologia se raportează la pedagogie și conținut. Cadrul TPACK, chiar dacă este o idee mai veche, câștigă în continuare popularitate printre cercetători și savanți. Urmărirea progresului TPACK cel mai probabil este dificilă pentru înceăptori, dar descrierea seminală a TPACK (cu denumirea specifică) poate fi aprofundată în literatura lui Mishra și Koehler, 2006.

În procesul educațional, abordarea transdisciplinară se axează pe demersurile intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului. O astfel de abordare îl transformă pe elev în participant activ la propria sa educaţie.

Competenţele transdisciplinare sunt clasificate astfel:

- competenţe generale-metodologice: observarea, experimentarea, reprezentarea grafică, interpretarea datelor sau a unui text;
- competenţe metacognitive - estimarea gradului de dificultate a sarcinii de lucru, planificarea strategică, evaluarea rezultatelor, monitorizarea comportamentală, tehnici personale de învăţare;
- atitudine pozitivă, dechisă - realism, interes pentru învăţare, toleranţă pentru informaţii contradictorii, atitudine pozitivă faţă de performanţele personale;
- abilităţi pragmatice - iniţiativa personală, capacitate de concentrare, orientarea acţiunilor spre rezolvarea sarcinii, deprinderi de muncă.

Ce va şti să facă elevul în urma învăţării transdisciplinare?

- să interpreteze, să analizeze, să formuleze, să exprime opinii personale
- să utilizeze informaţia în scopul rezolvării unei probleme date
- să identifice şi soluţioneze probleme.

Obiectivul fundamental al oricărui sistem educaţional este formarea elevilor prin dezvoltarea culturii generale. Prin educaţia, în care curriculumul depăşeşte barierele unei singure discipline, profesorii pot forma competenţele specifice, transferabile, necesare dezvoltării personale a elevului - în special, competenţa de a învăţa să înveţe, competenţa socială, competența metacognitivă.

Educaţia deschisă, flexibilă și holistică favorizează formarea unor competenţe generale durabile în timp. Așadar, abordarea integrată, specifică educației transdisciplinare, este centrată pe lumea reală, pe aspectele relevante ale vieţii cotidiene, prezentate aşa cum afectează şi influenţează acestea viaţa noastră, a tuturor.

Educația transdisciplinară presupune abordarea integrată a curriculumului școlar prin centrarea acestuia pe problemele vieţii reale, cu precădere pe identificarea de soluţii, rezolvarea problemelor din viaţa cotidiană, cu scopul dezvoltării competenţelor transversale ale elevului.

În această sesiune, vom căuta să experimentăm împreună cum putem dezvolta și practica cadrul TPACK conceptual, teoretic și empiric.

Cunoașterea conținutului (CK)

Se referă la cunoștințele profesorilor despre subiectul care trebuie învățat sau predat. Conținutul care trebuie acoperit în științele sau istoria școlii gimnaziale este diferit de conținutul care urmează să fie acoperit într-un curs de licență despre aprecierea artei sau într-un seminar pentru absolvenții de astrofizică... După cum a remarcat Shulman (1986), aceste cunoștințe ar include cunoașterea conceptelor, teorii, idei, cadre organizatorice, dovezi, precum și practici și abordări consacrate pentru dezvoltarea acestor cunoștințe ”(Koehler & Mishra, 2009).

Cunoștințe pedagogice (PK)

Se referă la cunoașterea profundă a profesorilor despre procesele și practicile sau metodele de predare și învățare. Ele cuprind, printre altele, scopuri educaționale generale, valori și scopuri. Această formă generică de cunoștințe se aplică înțelegerii modului în care elevii învață, abilităților generale de management la clasă, strategiilor de predare, planificării lecțiilor și evaluării publicului țintă (Koehler & Mishra, 2009).

Cunoașterea tehnologiei (TK)

Se referă la cunoașterea anumitor moduri de gândire și de lucru cu tehnologia, utiliza instrumente și resurse tehnologice. Aceasta include înțelegerea tehnologiei informației suficient cât să o aplice productiv la locul de muncă și în viața de zi cu zi, fiind în măsură să recunoască când tehnologia informației poate ajuta sau împiedica atingerea unui obiectiv și a fi capabil să se adapteze continuu la schimbările tehnologiei informației (Koehler și Mishra, 2009).

Cunoașterea conținutului pedagogic (PCK)

Se referă la cunoașterea pedagogiei care este aplicabilă predării de conținut specific. Elementul central pentru concepția PCK este noțiunea de transformare a materiei pentru predare. În mod specific, conform lui Shulman (1986), această transformare are loc pe măsură ce profesorul interpretează subiectul, găsește mai multe modalități de a-l reprezenta și adapta, personaliza materialele de instruire la concepțiile alternative și cunoștințele anterioare ale elevilor. PCK acoperă activitatea principală de predare, învățare, curriculum, evaluare și raportare, cum ar fi condițiile care promovează învățarea și legăturile dintre curriculum, evaluare și pedagogie (Koehler și Mishra, 2009).

Cunoașterea tehnologică a conținutului (TCK)

Este centrată pe înțelegerea modului în care tehnologia și conținutul se influențează și se limitează reciproc. Profesorii trebuie să stăpânească mai mult decât subiectul pe care îl predau. De asemenea, profesorii trebuie să aibă o înțelegere profundă a modului în care subiectul (sau tipurile de reprezentări care pot fi construite) poate fi schimbat prin aplicarea unor tehnologii particulare. Profesorii trebuie să înțeleagă ce tehnologii specifice sunt cele mai potrivite pentru abordarea învățării materiilor în domeniile lor și cum acomodează acestea conținutul, respectiv care sunt alterbativele potrivite pentru a schimba tehnologia (Koehler & Mishra, 2009).

Cunoașterea pedagogică tehnologică (TPK)

Se referă la înțelegerea modului în care predarea și învățarea se pot schimba atunci când anumite tehnologii sunt utilizate în moduri specifice. Aceasta include cunoașterea avantajelor și constrângerilor pedagogice ale unei serii de instrumente tehnologice, deoarece acestea se referă la proiectări și strategii pedagogice adecvate disciplinar și de dezvoltare (Koehler & Mishra, 2009).

La intersecția celor trei se află Cunoașterea pedagogic-tehnologică a conținutului (TPACK), care rezultă din interacțiunea de conținut, pedagogie și cunoștințe tehnologice. Cadrul TPACK sugerează că învățarea de calitate necesită înțelegerea complexa a celor trei surse cheie de cunoaștere: tehnologie, pedagogie și conținut, și adresează modul în care acestea joacă un mod specific în anumite contexte educaționale (Koehler & Mishra, 2008, 2009; Mishra & Koehler, 2006). Cunoașterea conținutului pedagogic tehnologic (TPACK) stă la baza predării cu adevărat semnificative și profund calificate cu tehnologie, TPACK este diferită de cunoașterea individuală a celor trei concepte. În schimb, TPACK este baza unei predări eficiente în relație cu tehnologia, necesitând o înțelegere a reprezentării conceptelor care folosesc tehnologii; tehnici pedagogice care utilizează tehnologii în moduri constructive de predare a conținutului; cunoașterea a ceea ce fac conceptele dificile sau ușor de învățat și modul în care tehnologia poate ajuta la remedierea unora dintre problemele cu care se confruntă elevii; cunoașterea cunoștințelor anterioare ale elevilor și teoriile epistemologiei; și cunoașterea modului în care tehnologiile pot fi folosite pentru a se baza pe cunoștințele existente pentru a dezvolta noi epistemologii sau pentru a le întări pe cele vechi (Koehler & Mishra, 2009).

De asemenea, referitor la cadrul TPACK, este important de menționat că acesta nu oferă directive specifice referitoare la conținutul educațional (știință sau muzică), abordările pedagogice utile (didactice sau constructiviste), și tipurile de tehnologii care să fie utilizate în predare (digitală sau analogică). Având în vedere modul în care lumea în care trăim se schimbă, devine imperativ să ne întrebăm ce trebuie să știe elevii noștri pentru a reuși în viață. Odată ce identificăm aceste scopuri mai mari și setăm obiective de învățare potrivite, cadrul TPACK ne ajută să luăm în considerare căi pentru realizarea acestora prin soluții tehnologice/pedagogice.

Structura disciplinară standard, în jurul căreia sunt construite curriculum-urile, nu mai este de actualitate. Cunoașterea disciplinară s-a schimbat (Koehler & Mishra, 2008). Teoriile actuale subliniază importanța capabilității elevului de a învăța să învețe creativ prin intermediul mai multor discipline, cu scopul de a-și conecta ideile și extrapola gândirea pe mai multe domenii.

Teoria învățării transformative (Mezirow, 1991, 1995, 2000) abordează această provocare, solicitănd învățăceilor să-și reevalueze cunoștințele anterioare și să-și transforme fundamental abordarea de a învăța prin relevanța ideilor. Teoria învățării transformatoare exprimă provocarea universală a predării și învățării ca moduri critice de transformare a cunoștințelor, prin „schimbarea de paradigmă” sau transformarea perspectivei, în care este imperativă o regândire a structurilor cunoștințelor existente (McGonigal, 2005).

Cunoștințele transferate prin educație transdisciplinară ajută elevii să gândească dincolo de a căuta o soluție „corectă”, spre o abordare mai largă care integrează diferite soluții, puncte de vedere sau perspective.

Root-Bernsteins (1999) este de părere că la nivelul procesului creativ, oamenii de știință, arhitecții, artiștii, matematicienii, compozitorii, scriitorii și sculptorii pot folosi ... ceea ce este menționat ca „instrumente pentru gândire”, care includ sentimente, emoții, imagini vizuale, senzații corporale, modele și analogii reproductibile. Iar toți acești gânditori imaginativi învață să traducă aceste idei generate de instrumente de gândire subiectivă în limbaje publice pentru a-și exprima ideile, care astfel pot da naștere unor noi idei în mintea celorlalți.

Din lista celor 13 „instrumente de gândire/obiceiuri ale minții” cheie detaliate de Root-Bernsteins în cartea sa, menționez șapte instrumente trans-disciplinare (sau abilități cognitive) în mod particular semnificative, care încapsulează modul în care mințile creative gândesc eficient pe o serie de domenii.

Aceste șapte* instrumente cognitive/obiceiuri ale minții sunt: perceperea, modelarea, abstractizarea, gândirea întruchipată, crearea, joaca aprofundată/transformațională și sintetizarea. Aceste „instrumente” sau obiceiuri ale minții, sunt cuprinse într-o lucrare pentru creativitate trans-disciplinară și poate servi drept bază pentru dezvoltarea unor programe educaționale (Gardner, 2007; Pink, 2005).

*aceste 7 instrumente sunt diferite de cele 7 dimensiuni ale Abordării Trans-disciplinare TPACK .

Punerea accentului pe instrumentele cognitive trans-disciplinare și utilizarea inteligentă a tehnologiei în actul educațional, motivează elevii să învățe mai aprofundat, din domenii diferite, astfel încât aceștia reușesc să-și transforme modul în care se văd pe ei înșiși și vizualizează viitorurile posibile.

Sursa: http://www.tpack.org

Bibliografie

Koehler, M. J., & Mishra, P. (2009). What is technological pedagogical content knowledge? Contemporary Issues in Technology and Teacher Education, 9(1), 60-70.
Mishra, P., & Koehler, M. J. (2006). Technological Pedagogical Content Knowledge: A framework for teacher knowledge. Teachers College Record, 108(6), 1017-1054. doi: 10.1111/j.1467-9620.2006.00684.x.
Shulman, L.S. (1986). Those who understand: Knowledge growth in teaching. Educational Researcher, 15(2), 4-14.

Page updated

Report abuse